El - X
V e o fostă colegă de facultate cu mine. Am terminat deja de 6 ani. Dar mi-am adus aminte de ea la un moment dat. Era - la vremea aceea - o fată frumuşică, îngrijită, blondină şi cuminte. Mă tot întrebam de ce se trăgea la fiecare pauză dintre cursuri şi vorbea la telefon măcar 2 - 3 minute cu cineva. Azi aşa, mâine aşa, până când la o ţigare mi-am luat inima în dinţi şi am întrebat-o cu cine se conversează aşa des. "Cu prietenul meu" - îmi spune. "Waw, dar văd că vorbiţi ceva, mare amor între voi". Apoi a început să îmi povestească că îl iubeşte atât de tare încât fizic nu îşi imaginează viaţa fără el, că dacă nu vorbeşte măcar de 3 - 4 ori pe zi cu el nu se simte fericită, că dacă lipseşte o zi de acasă sau dacă vine mai târziu simte că viaţa ei nu are rost. M-am gândit la ea, dacă să o invidiez sau să o compătimesc. Toată faza faină apare atunci când mi-a povestit cum au ajuns să fie împreună: erau cunoştinţe de la bloc. El era şmecheraş de cartier, taximetrist, cu "şcoala vieţii" şi cu ceva cuceriri la activ. Nu îl putea suferi, nu că nu îl putea suferi, îl ura efectiv, prezenţa lui îi provoca silă, nu reuşea să aibă o discuţie mai lungă de câteva cuvinte. Apoi tipul a început să îi facă curte. Azi aşa, mâine aşa, şi uite cum a ajuns să îi accepte invitaţia la un film. Apoi la o bere. Apoi la un "bairam". Încet încet, tiptil, tipul ăla care i se părea arogant căpăta o faţă umană, până când a ajuns să îi fie iubit (dar ce iubit), iar acum bănuiesc că sunt soţ şi soţie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu