Uneori îmi place să îi urmăresc pe unii cum se apără de ceea ce consideră ei că îi atacă. Îmi place să îi văd cum reacţionează la lucrurile simple care fac viaţa mai frumoasă, cum li se pare că simplitatea este un munte de netrecut, cum baga în faţă fatalitatea pentru a scuza lipsa de gândire şi cum reacţionează exagerat la lucrurile care ar trebui să îi lase rece.
Prin natura meseriei, intru uneori în contact şi cu oameni proşti. Proşti. Prostie din aceea care i-a făcut pe Creangă şi pe Caragiale să se apuce de scris, prostie pură, în stare nediluată de niciun gând, netulburată de nicio schemă logică, limpede şi curată, care te face să rupi hohote de râs, care te face să te râzi ca un pici la un banc sec, prostie fără niciun echivoc. Toţi oamenii ăştia au un numitor comun: ei refuză să creadă că poate exista şi altă opinie ca a lor, refuză evidenţa, o neagă. Cred că dacă refuză să afirme ceva, automat acel ceva nu există. Cred că dacă sunt mai mulţi care cred ceva, este suficient pentru ca acel ceva să existe, chiar dacă nu există. E suficient ca mai mulţi oameni să creadă că există, în ciuda contrariului, pentru ca ei - proştii - să fie convinşi că există. Negarea adevărului, negarea evidenţei sunt - aşa cum am învăţat la facultate - mecanisme de apărare. Omul crede că dacă îşi validează propriile idei este automat în posesia adevărului. Refuză accesul la diferenţe de opinie, refuză să accepte o altă dimensiune decât cea a propriei curţi, a propiului apartament sau comunităţi.
Dar oare ce ar putea să îi agreseze în aşa hal încât să simtă nevoia de negare? E o intrebare la care încă mai caut răspuns. Nu am găsit încă nimic care să mă mulţumească.
Prin natura meseriei, intru uneori în contact şi cu oameni proşti. Proşti. Prostie din aceea care i-a făcut pe Creangă şi pe Caragiale să se apuce de scris, prostie pură, în stare nediluată de niciun gând, netulburată de nicio schemă logică, limpede şi curată, care te face să rupi hohote de râs, care te face să te râzi ca un pici la un banc sec, prostie fără niciun echivoc. Toţi oamenii ăştia au un numitor comun: ei refuză să creadă că poate exista şi altă opinie ca a lor, refuză evidenţa, o neagă. Cred că dacă refuză să afirme ceva, automat acel ceva nu există. Cred că dacă sunt mai mulţi care cred ceva, este suficient pentru ca acel ceva să existe, chiar dacă nu există. E suficient ca mai mulţi oameni să creadă că există, în ciuda contrariului, pentru ca ei - proştii - să fie convinşi că există. Negarea adevărului, negarea evidenţei sunt - aşa cum am învăţat la facultate - mecanisme de apărare. Omul crede că dacă îşi validează propriile idei este automat în posesia adevărului. Refuză accesul la diferenţe de opinie, refuză să accepte o altă dimensiune decât cea a propriei curţi, a propiului apartament sau comunităţi.
Dar oare ce ar putea să îi agreseze în aşa hal încât să simtă nevoia de negare? E o intrebare la care încă mai caut răspuns. Nu am găsit încă nimic care să mă mulţumească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu