Crezul

Chiar acum rulează la Antena 3 un film cu majestatea sa Regele Mihai I, făcut undeva în anul 1992. Ceea ce m-a frapat a fost mulțimea de oameni care au invadat Bucureștiul pentru a-i ura acestuia bun venit înapoi acasă. Și în alte orașe oamenii au ieșit cu sutele de mii în întâmpinarea acestui om bun. Nu pot să nu remarc faptul că astăzi oamenii din țara mea par că nu mai cred în nimic. În 1992 mai pâlpâia încă flacăra de la Revoluție, amintirea decedaților pe baricade era încă vie, foamea îndurată era abia potolită, abia ne învățasem cu apă caldă și căldură. Azi, în aceleași condiții, de foame, frig, umilință, mizerie, frică, manipulare și alte asemenea, poporul meu asistă impasibil la spectacolul acesta fără a schița niciun gest, fără a se lupta pentru partea sa de adevăr. Uneori prefer să nu mai îmi expun principiile în fața cunoscuților căci aproape că am obosit să nu am cu cine împărtăși crezurile mele (care parțial ar putea fi și crezurile poporului meu), că aproape că am obosit să fiu tratat cu indiferență, că aproape că sunt obosit de zeflemeaua nelipsită din discuțiile de acest gen. În afară de câțiva ziariști și de câteva nume cu notorietate din societatea noastră, noi, oamenii de rând, părem închistați într-o continuă hipnoză care ne scoate din istorie. Păcat. Am fost trădați și am acceptat această fatalitate cu bunul simț proverbial care caracterizează poporul român. Ceea ce mi se pare cel mai grav este că părem că nu mai credem în nimic. Vrem doar să supraviețuim și ne apărăm cât se poate de mult de răzbunarea celor care au puterea. Atât. Avem capetele plecate. Pentru unii comunismul nu a fost decât ceva ce s-a petrcut de la vârsta x la vârsta y în care au reușit sau nu să se descurce mai bine în viață. Oare câți au învățat lecția și acum își tratează semenii într-un mod diferit de cum o făceau comuniștii? Câți au învățat că toleranța înseamnă să accepți că cineva are o opinie diferită fără a considera asta ca fiind ceva agresiv la propia integritate? Oare câți oameni sunt dispuși să își sacrifice tot ce au - inclusiv viața - pentru un crez? Calea de a atinge mântuirea nu este una singură. Sunt mulți chemați dar puțini aleși, sunt multe căi prin care ne putem mântui. Valeriu Gafencu s-a mântuit crezând cu tărie în poporul român și a plătit cu libertatea iar mai apoi cu viața crezul său în libertate. Alții s-au mântuit alegând călugăria. Alții lupta. Alții faptele bune. Toți au avut însă ceva în comun: au crezut!