Americanii's de vină...

Sau mai corect spus americanii au vină.
Sunt multe motive pentru antiamericanismul meu, nu vreau să intru prea tare în amănunte. Începând de la controlul individului care atinge cote paroxistice şi continuând cu manipularea la scară megalitică, americanii dovedesc cât se poate de clar că sunt un popor de inculţi şi orgolioşi. Cea mai mare parte dintre "creierele" din State sunt de provenienţă străină. Americani geniali se nasc foarte puţini. Fiind atât de "slăbuţi" este natural că pot fi atât de uşor manipulaţi.
La ce fac referire? Simplu, americanii au fost "indobitociţi" decenii la rând să fie contra comunismului. Nu exista o polemică ideologică în disputa asta, exita doar un tartor asupra căruia trebuia să se "verse" şi să se perfecţioneze întreaga industrie de propagandă, asupra căruia să fie aruncate toate "bombele" industriei de armament, asupra căruia să se reverse ura la nivel naţional. Ruşii au devenit un soi de duşmani apriori ai americanilor, au devenit un soi de element de comparaţie şi de fală, un exemplu de "aşa nu". Maşina rusească era mai slabă ca maşina americană, actorul rus este mai slab ca cel american, omul de rând american trăieşte mai bine ca omul de rând rus. În mentalul colectiv al poporului american s-a întipărit foarte bine ideea că socialist, comunist, de stânga este totuna cu regresul, cu răul, cu retrogradul şi cu involuţia.
Nu demult Obama a tinut un discurs care a aprins solitarul neuron din capul fiecărui american. Alarma (pavloviană) s-a declanşat astfel încât am avut de curând parte de ieşiri teatrale în stradă ale mutanţilor informaţiilor controlate. Penibilul este evident pentru oricine, mai puţin pentru ei.
Şi când te gândeşti că aceşti oameni ţin în mână economia mondială şi pot "declanşa" crize când vor ei, pe bune că te pufneşte indignarea.
Băieţi, Obama nu e comunist. Şi dacă ar fi, tot nu este "end of the world"... Liniştiţi-vă, faceţi o orgie, piperată cu alcool în exces şi de ce nu cu ceva "iarbă". Apoi faceţi voi un show mic din toate astea, simţiţi-vă liberi şi cântaţi-ne ceva. Lăsaţi ieşitul în stradă că vă faceţi de ruşine.

Vechea mea iubire se revigorează

www.mariromani.uv.ro

Pe forum...

Enescu insolit

Şi anul ăsta am ajuns prin Piaţa Festivalului Enescu, tot cu treabă...
Interesant este a urmări "flora" din Piaţă. Oameni de tot felul se perindă tacticoşi cu o mină de culţi şi o atitudine relativ relaxată. Unii sunt chicioşi, dar asta desigur că e imposibil să le spui în faţă. De multe ori trebuie să joci rolul personajului de "la ghişeu" care nu are voie să fie sincer şi musai trebuie să fie mai ceva ca un valet, servant, pedant şi zâmbitor - neapărat.
Deşi în marele cort din Piaţă nu bătea soarele şi deşi afară era înnorat rău de tot, un domn cu "barbişon" - un soi de barbă academică - purta ochelari de soare dintre cei mai opaci. Nu, nu era orb, am urmărit în mod special chestia asta tocmai pentru că mă tem să-i mai judec pe cei din jur. Altul purta o combiaţie de pălărie - cămaşe - pantaloni care mie mi s-a părut cel puţin forţată, dat fiind că exista o bogăţie de culori de te durea capul.
Interesante sunt de urmărit personajele din piaţă:
- curiosul - cel care trece pe lângă locul tău de "muncă" şi se uită aparent interesat de ceva anume, pare că este în căutarea unui indiciu, ceva. Apoi inevitabil te întreabă ceva despre un truism, ceva de care sigur nu era necesară lămurirea ta.
- progrămaşul - cel care inevitabil poartă un teanc de pliante adunate de pe la toate standurile şi care ievitabil te va întreba: "aveţi cumva un program de azi"? 100% va lua una dintre bomboanele sau mai ştiu eu ce se află pe masa din stand, un pliant, o broşură ceva...
- cultul - cel care are o atitudine (aşa cum am arătat şi mai sus) vădit "culturală". Pentru el, prezenţa în Piaţa unui astfel de festival este obligatorie, oamenii trebuie să îl vadă acolo, să vadă ţinuta, atitudinea şi facesul cultural. Întâlnirea cu un cunoscut va face ca orgoliul său să fie cu adevărat răcorit.
- ascunsul - omul pe care dacă îl vezi nu ai da mare lucru pe el. Banal, simplu, de cele mai multe ori sărac sau fără venituri fabuloase (lucru care este trădat de ţinuta mai degrabă modestă). Omul care - dacă ai răbdarea să stai de vorbă cu el - se relevă ca fiind adevăratul meloman, adevăratul om de cultură, adevăratul cunoscător, cel care nu îşi permite să dea o sumă atât de mare pe un bilet şi preferă spectacolele din Piaţa Festivalului Enescu. Este cel care, pe lângă erudiţia sa în materie de muzică clasică, este în stare să emită cel puţin 2 - 3 păreri competente şi în alte domenii. Este cel care la finalul discuţiei vrea să ştie numele interlocutorului şi simte "nevoia" să se prezinte şi el. Este cel pentru care Festivalul Enescu ar trebui ţinut în fiecare an.

Ce trist

Ce trist am terminat ziua. Începusem promiţător, continuasem fantastic iar pe seară am terminat într-o adâncă tristeţe.
Ştii, când îţi povesteşte cineva despre o chestie, ai tendinţa de a-i transmite imediat un feed-back. Atunci când cineva îţi povesteşte o chestie absolut dramatică despre viaţa sa, vrei să îi transmiţi mesajul ăsta: lasă, nu te descuraja, o sa fie bine. De multe ori încerci să empatizezi cu cel care ţi se destăinuie, ba chiar îi spui că ştii ce ar putea simţi cineva în situaţia X, îi dai un sfat, încerci să îi arăţi o cale de ieşire. De fapt nu ai cum să ştii cum e într-o situaţie X decât dacă te afli în ea.
Pe mine m-a întristat numai vestea unei drame, nu am trăit încă una (mulţumesc Domnului pentru asta). Oare ce ar putea simţi un om care chiar trăieşte o dramă? Ce ar putea simţi un om căruia soarta i-a răpit tot ce i-ar putea răpi? Oare cât să mai reziste? E omenesc să suporţi atâta greutate de unul singur? Ce simte oare un om care îşi cară singur crucea, greaua lui cruce?
Singura raţiune a suferinţei sale este mântuirea. Poate prin suferinţă şi caznă există o şansă ca acest suflet greu încercat să se mântuiască. Mai rămâne ca suferinţa sa să fie închinată Domnului Dumnezeului noastru Cel adevărat, altfel totul e în zadar.

Dragul meu M., sunt alături de tine, chiar dacă de la depărtare!
Dumnzeu să te ajute!

Vous le fammes...

Măi da' simpatice mai sunteţi !

Nu pot să nu mă abţin să nu vă urmăresc atunci când vă uitaţi ce bijuterii să vă mai cumpăraţi, când vă uitaţi la briz-briz-uri te tot felul, la mărgeluţe, brăţări, broşe sau mai ştiu eu ce chetii din astea de doamne; dacă v-aţi vedea ce simpatice sunteţi... Parcă întreaga fiinţă se luminează şi toate grijile şi problemele de peste zi dispar în mod miraculos. Iar pe faţa voastră se citeste gândul "asta ar merge la poşeta aia a mea care merge cu pantofii ăia de la iubi', ăia maro, aham"... Nimic nu mai pare că poate merge rău în ziua aia şi multora dintre voi li se pare că au avut o zi reuşită. Dar zâmbetul acela şi legătura dintre voi fetele care staţi într-un grup şi cercetaţi "ce a mai adus doamna cu bijuteriile", este de nedescris. Pe la noi pe la muncă mai vin cate o doamnă sau un domn cu bijuterii, altul cu parfumuri, altul cu argint, altul cu mai ştiu eu ce, şi se perindă din birou în birou, desigur unde în maea majoritate sunt fete...
Mă mai gândeam cu ocazia asta la modul cum primiţi flori. Doamne, nu se compară cu nimic zabmetul care vă apare instantaneu pe chip şi bucuria cu care admiraţi florile, indiferent dacă vorbim de un buchet de flori de câmp sau un mare aranjament de trandafiri roşii... Este ceva miraculos, credeţi-mă! Aproape că am ajuns să ofer flori dintr-un motiv pur egoist, mă bucur să vă văd lumina şi bucuria din ochi, să vă văd sufletul înflorind, să vă văd năpădite de euforia aceea a primirii unui simplu buchet de floricele.
Deseori vă văd înflorind atunci când vedeţi un bebeluş şi cele mai multe dintre voi sunteţi imediat napădite de sentimente fosrte puternice pe care un "cititor" atent - precum îmi place să pretind că sunt - nu are cum să nu le vadă. Majoritatea vă gândiţi fie la faptul că vă doriţi un bebe şi nu a apărut încă, fie vă gândiţi la proprii voiştrii copii, fie sunteţi pur şi simplu "atinse" de gingăşia şi puritatea unui pui de om. Oricum, mai des am văzut bărbaţi care să rămână reci la vederea unui bebeluş decât fete.
Fete. Mai corect spus doamne, domnişoare, şoţii, mame, surori, verişoare, toate aveţi ceva miraculos în suflet, ceva ce mă fascinează şi mă bucură în proporţii egale.
Pentru toate astea vă mulţumesc dragele mele.

Democraţie ca în fabule

Stăteam şi mă gândeam zilele astea la o asociaţie din asta de - vezi Doamne - apărare a drepturilor cetăţeneşti şi la modul său de a milita pentru idealurile scrise în statut.
Demult, prin 1990, după primele alegeri de după ieşirea din comunism, poporul român a decis că noii lor lideri sunt cei care au participat mai mult sau mai puţin la victoria Revoluţiei române din 1989. Aştia s-au declarat frumuşel ca fiind de stânga şi au "pus mâna pe putere". La vremea aia aveam cam 15 ani şi recunosc, nu aveam o cultură politică care să îmi permită o opţiune cât de cât justificabilă, dar "în sufletul meu" eram cu FSN-ul. Ţin minte că mai multe rude ale mele "ţineau" cu PNŢ-cd şi de fiecare dată când ne vedeam ieşeau scântei, ei încercând oarecum să "ne" impună punctul lor de vedere cu forţa, chestie la care "ai mei" (mama şi cu tata) au reacţionat normal, adică mai abitir au votat FSN. Era euforia aia care recunosc că mă cam luase pe sus şi găseam că Iliescu şi Roman fac şi vor face o treabă bună cu România. Nu ştiu daca a fost chiar aşa, dar ceea ce ştiu sigur este că am devenit un om de dreapta, şi asta nu neapărat ca vot de blam împotriva celor 2.
Dar să revin, spuneam de asociaţia X care susţine dreptul la libertate al poporului român şi militează pentru terminarea judecării dosarelor revoluţiei şi ale mineriadelor. Interesant spuneam, este modul cum domniile lor înţeleg democraţia: ori e ca mine ori mă arunc pe jos şi urlu, ori e ca mine ori blochez după bunul plac centrul oraşului, ori e ca mine ori trec la lucruri reprobabile, la mijloace dintre cele mai puţin demne de calitatea de om (cum ar fi intimidările sau injuriile sau violenţa sau altele de genul).
Este evident că după 1989 oamenii care au venit la putere, indiferent că sunt de stânga sau de dreapta, că sunt din FSN, PD, PDSR, PSD sau PNŢ-cd alias ALIANŢA CIVICĂ, PNL, UDMR, PC sau care or mai fi fost, nu au reuşit să oprească hoţia din banul public şi nu au reuşit să impună imaginea de patrioţi pe care în mod normal ar trebui să o aibă un politician de pe la noi.
NICIUN partid nu a reuşit să scape de scandalurile de corupţie şi de acuzaţiile de furt din banul public, niciun partid nu a adus măcar o rază de speranţă acestui popor greu încercat, niciun partid nu a adus schimbarea pe care o promisese la început, astfel că am ajuns inevitabil să votăm contra celui de la putere decât pentru cel cu program mai bun (ce zic eu aici "program", de fapt nimeni nu da 2 bani pe hârtiile alea prost tipărite).
Astfel, se naşte logic întrebarea: de ce susţineţi un partid sau altul dacă niciunul dintre cei pe care îi iubiţi nu a fost în stare să aducă nici măcar 1% din ceea ce "promiteţi" voi că va fi, atunci când au avut ocazia? Este demersul vostru unul democratic în cazul ăsta sau pur şi simplu voi ţipaţi mai tare şi astfel noi, opinia publică, trebuie să credem că aveţi dreptate?

Atitudine de treabă

Continui să vă împărtăşesc din senzaţiile trăite pe la "Cerb".
O chestie care aici mi s-a părut subliniată până la grotesc a fost atitudinea celui care are ceva de făcut, care are treabă şi care nu mai poate avea atitudinea sa normală, de zi cu zi, cea pe care o are atunci când ne întâlnim şi nu are ceva de făcut. Se citea o oarecare preocupare care îi împiedicau pe unii dintre colegii mei să aibă chiar şi un scurt dialog cu mine: "scuză-mă, dar am treabă, vorbim mai încolo, ok"? "Bine, dar eu vroiam să te întreb ceva de care se pare că te ocupi aici, nu vroiam să te deranjez aiurea". "Aaaa", şi se schimba la faţă, brusc devenea un soi de frate de cruce sau ai ştiu eu ce rudă cu care eram pe punctul de a cuceri lumea "păi de ce nu zici aşa".
Nu toţi colegii erau dărâmaţi de responsabilitatea ce le căzuse în cârcă, dar unii chiar erau haioşi. Trebuie să fac precizarea că acest Cerb a fost făcut cu o echipă (de producţie mă refer) care are o medie de vârstă de maxim 35 de ani, ceea ce este în opinia mea un adevărat record şi o adevărată performanţă cu care nu ştiu cam cine s-ar mai putea lăuda; peste tot se caută oameni cu experienţă foarte mare şi în veci nu cred că ar avea cineva curajul lui Sassu să dea spre organizare un asemenea festival unei echipe de fete (jos pălăria, marea majoritate sunt fete) atât de tinere. Felicitarile mele dragele mele colege, le meritaţi din plin, pe ale mele şi pe ale publicului. Bine, publicul nu cred că ştie dedesubturile, dar eu ştiu şi încerc aici să vă fac niţică publicitate.
Să trecem de la această lungă paranteză la subiectul nostru. Aşadar, unii dintre colegii mei aveau atitudini din care eu aş putea să trag concluzia că erau destul de stresaţi. Fizionomia din timpul "jobului", atitudinea, poziţia corpului, zâmbetul forţat, etc, toate aceste amănunte le trădau stressul şi - de ce nu - infatuarea. Uneori puteai citi pe feţele lor ceea ce descriam mai jos cu badge-ul: uite, sunt important, lucrez la Cerbul de Aur, sunt o piesă grea, valoroasă, eu sunt mai tare ca tine căci am un job mai important în desfăşurarea festialului. Până că şi fetele care împărţeau reviste de gen b24fun (astea nu aveau de-a face cu echipa tvr, erau de la revista respectivă) la intrare aveau o altfel de atitudine, păreau că zâmbesc oarecum forţat, poziţia picioarelor era una ciudată pentru o persoană care împarte reviste, iar când le terminau - până venea o nouă serie - aveau o atitudine vădit binevoitoare cu un zâmbet larg şi cu mâinile la spate...

112

Fac un apel către cititorii mei din Iaşi !!!

Are cineva o camera de închiriat unui foarte bun prieten al meu care a rămas "pe dinafară"? Sau un loc de locuit mai ieftin?
Situaţia lui e disperată (nu folosesc cuvinte mari, chiar aşa e). Nu are locuinţă deoarece a muncit cinstit în ţara asta şi nu a beneficiat de sprijinul nimănui...
Este un om cât se poate de decent şi de educat, garantez pentru bunul său simţ.

Vă rog ajutaţi-ne!

Decizie

Azi am luat decizia că nu voi mai vota şi nu îmi voi mai exprima opiniile politice. Nu ştiu de ce, dar aşa cum spuneam şi altă dată, Dumnezeu este cel care mi-a luminat de fiecare dată gândurile atunci când eram pe cale să fac câte o prostie.
Şi în aceeaşi idee, azi cred că am simţit ceva care m-a făcut să cred că politica e atât de murdară şi de scârboasă, încât am decis că nu vreau acolo. E doar un feeling, dar am încredere în Domnul Dumnezeul meu...

Manevre

Hmmm, am avut o zi faină dar o seară mai puţin reuşită.
Atunci când lucrezi într-o instituţie publică şi la relaţii cu publicul eşti oarecum strâns de mâini şi de picioare, căci eşti obligat să cunoşti şi să respecţi legislaţia şi nu ai nici un moment în care să poţi să mai faci şi tu un abuz "mic". Nu poţi - de exemplu - să le dai unor nesimţiţi replica, deşi e clar că ei te instigă la asta, nu poţi să îi spui "da mai pleacă omule în treaba ta că legislaţia nu îţi oferă drepturile pe care tu mi le ceri aici (cu alte cuvinte ceri chestii absurde), nu eşti în măsură să mă înjuri, să mă umileşti, să faci cam tot ceea ce văd că (nu) te duce capul să faci aici cu mine.
Aşa îţi vine uneori să le arăţi uşa şi să îi inviţi la dialog nu la urlete, aşa îţi vine să le răspunzi cu aceeaşi monedă, aşa îţi vine să le trânteşti uşa în nas, de numa numa... Dar pe urmă te gândeşti că între tine şi cei de pe cealaltă parte a biroului (la noi nu există ghişeu) există ceva diferenţe pe care nu ai cum să ţi le pui în evidenţă decât în momente mai tensionate.
Te gândeşti totuşi că nişte oameni se adună şi protestează exact în momentele în care o anumită schimbare a unui lider poate aduce o oarecare maleabilitate a unei instituţii cu oarecare rol în campania electorală. Să se fi strâns oamenii ăştia din întâmplare exact în momentele în care presiunile pe şeful instituţiei în care lucrez au devenit din ce în ce mai evidente? Mă poate convinge cineva că au mai rămas organizaţii care chiar vor binele omului de rând, al tău cititorule, al fratelui tău, al surorii tale, al părinţilor şi aşa mai departe?
Trăiesc cu convingerea că secretul reuşitei în Romania constă în construirea de diferite organizaţii cu cât mai mulţi adepţi şi apoi să negociezi cu cine dă mai mulţi bani pentru a striga "cu televizoru aţi furat poporu' ". Fie că e vorba de partide sau de diferite organizţii care apără - vezi Doamne - diferitele interese ale cetăţeanului de rând, toţi oamenii care sunt implicaţi nu mai au nimic de-a face cu idealuri precum binele public sau cu binele cetăţeanului. Totul are de-a face cu binele sinelui.
Păcat.
Ţara asta merită mai mult.


P.S.
Mâine mă aşteaptă o zi grea.

Badge

De curând am fost la un mare (zic eu) festival de muzică în Braşov. Multe trăiri, pe unele aţi avut ocazia să le citiţi şi în postarea anterioară. Pe altele voi încerca să vi le prezint acum, pe altele probabil că mi le voi păstra pentru mine sau pur şi simplu pe altele nu mi le mai amintesc.
În fine, oboseala acumulată (programul începea undeva pe la 8 jumate - 9 şi se termina mult după ce se sfârşeau recitalurile, adică undeva pe la orele 4 şi ceva) mă împiedică să îmi amintesc în amănunt toate giubuşlucurile şi toate poantele pe care am avut ocazia sa le trăiesc. Bine, după recitaluri eu nu prea mai consideram că muncesc, caci majoritatea colegilor din presă au înţeles natura prezenţei la un pahar de cola între "prieteni".
Să trecem la treabă... Ca la fiecare "petrecere" mai mare, cei din staff-ul organizatorilor poartă un badge care le oferă un oarecare statut în faţa celorlalţi muritori de rând. Cel puţin asta a fost percepţia mea, căci, sincer, cu acel badge (un ecuson cu cateva date, nume, prenume, etc) nu poţi face mare lucru. Arăţi doar ca faci parte din echipă, dar nimic mai mult. A existat un soi de vânare a acestor ecusoane de te doare mintea. Oameni cu un oarecare statut au avut o deziluzie în momentul în care nu au primit badge. Mie mi se păreau tare amuzanţi şi încercau din răsputeri să aducă tot felul de argumente care să dovedească că nu au avut timp să se acrediteze din timp pentru a primi acel badge.
Interesantă era şi atitudinea purtătorilor de badge atunci când - vezi Doamne - au uitat să îl dea jos şi se plimbau prin oraş (împrejurimile scenei) cu el. Păreau că sunt un soi de minivedete, musai îl purtau peste orice obiect de vestimantaţie iar modul de a merge desemna ceva personaj foarte important şi valoros. Acum nici braşovenii nu păreau că vor să combată cumva badge-manii, căci s-a întâmplat să mergem la masă şi să mi se zică că nu mai sunt mese; m-am descheiat la geacă căci aşteptarea de vre-o 2 - 3 minute a fost destul de warming, iar după ce madam mi-a văzut badge-ul (de pe sub geacă) s-a găsit brusc o masă.
Cu badge-ul au fost ceva probleme anul ăsta, căci fiind făcute din A4 laminat (4 badge-uri pe o coala A4) acestea au început să se desfacă, să se desfolieze. Habar nu am de ce, căci şi anul trecut au fost făcute prin aceeaşi tehnologie, dar nu au fost probleme... Să îi fi văzut pe cei cu badge-uri deteriorate! Waw, parcă era o catastrofă, aşa feţe lungi aveau şi aşa trişti erau unii dintre colegii mei. Eu mă amuzam, mai ales că badge-ul meu nu a suferit mari descompuneri. Vă daţi seama că am fost ţinta unor invidii care mă onorează...
Şoferii nu au primit badge, nu aveau de ce, aveau doar nevoie de ecuson de acces pe care să îl posteze pe parbrizul maşinilor lor. Câte comentarii şi câte tristeţi... Parcă erau excluşi din rândul oamenilor importanţi sau cam aşa ceva, erau clar destul de dezamăgiţi.
Aşadar, uite cum o chestie atât de simplă poate face minuni cu personalitatea unui om, cum îl poate metamorfoza şi cum îl poate manipula, de stai şi te miri de ce probleme au unii şi pe ce îşi consumă ei nervii...

Doamne, te rog frumos sa ma ierti

Dumnezeu trebuie sa fie un tip tare deştept...
În dimineaţa asta am avut o stare în care mi-a venit efectiv să plâng. Nu sunt deprimat şi nu am motive exterioare mie pentru a plânge, ci pur şi simplu am fost atât de tare impresionat de cineva şi tât de nervos pe imbecilitatea mea, pe prostia şi neghiobismul meu, pe retardul si inumanitatea mea încat mă înneca plânsul.
Vă spun, pe oamenii foarte frumoşi nu îi găsiti peste tot şi oricum nu sunt genul care ies "în faţă", care dau din coate pentru a fi în lumina reflectoarelor. Oamenii frumosi sunt oamenii din poveste care urati fiind, se dovedesc ca daca isi dau cu apa moarta si apa vie devin (tot ei, nu se transforma)vazuti de cei din jur asa cum de fapt sunt in realitate, adevaratii frumosi. E ca o lupta dintre bine si rau in care binele invinge numai daca ai curiozitatea sa il cauti, daca ai curiozitatea sa intrebi, daca ai curiozitatea si rabdarea sa-l descoperi.
Şi încă ceva, nu care cumva să vă mai grăbiţi să judecati un om numai după ce îl vedeţi 5 minute. Eu am păţit-o de mai multe ori şi de fiecare dată am sfârşit cu crunte remuşcări...