Atitudine de treabă

Continui să vă împărtăşesc din senzaţiile trăite pe la "Cerb".
O chestie care aici mi s-a părut subliniată până la grotesc a fost atitudinea celui care are ceva de făcut, care are treabă şi care nu mai poate avea atitudinea sa normală, de zi cu zi, cea pe care o are atunci când ne întâlnim şi nu are ceva de făcut. Se citea o oarecare preocupare care îi împiedicau pe unii dintre colegii mei să aibă chiar şi un scurt dialog cu mine: "scuză-mă, dar am treabă, vorbim mai încolo, ok"? "Bine, dar eu vroiam să te întreb ceva de care se pare că te ocupi aici, nu vroiam să te deranjez aiurea". "Aaaa", şi se schimba la faţă, brusc devenea un soi de frate de cruce sau ai ştiu eu ce rudă cu care eram pe punctul de a cuceri lumea "păi de ce nu zici aşa".
Nu toţi colegii erau dărâmaţi de responsabilitatea ce le căzuse în cârcă, dar unii chiar erau haioşi. Trebuie să fac precizarea că acest Cerb a fost făcut cu o echipă (de producţie mă refer) care are o medie de vârstă de maxim 35 de ani, ceea ce este în opinia mea un adevărat record şi o adevărată performanţă cu care nu ştiu cam cine s-ar mai putea lăuda; peste tot se caută oameni cu experienţă foarte mare şi în veci nu cred că ar avea cineva curajul lui Sassu să dea spre organizare un asemenea festival unei echipe de fete (jos pălăria, marea majoritate sunt fete) atât de tinere. Felicitarile mele dragele mele colege, le meritaţi din plin, pe ale mele şi pe ale publicului. Bine, publicul nu cred că ştie dedesubturile, dar eu ştiu şi încerc aici să vă fac niţică publicitate.
Să trecem de la această lungă paranteză la subiectul nostru. Aşadar, unii dintre colegii mei aveau atitudini din care eu aş putea să trag concluzia că erau destul de stresaţi. Fizionomia din timpul "jobului", atitudinea, poziţia corpului, zâmbetul forţat, etc, toate aceste amănunte le trădau stressul şi - de ce nu - infatuarea. Uneori puteai citi pe feţele lor ceea ce descriam mai jos cu badge-ul: uite, sunt important, lucrez la Cerbul de Aur, sunt o piesă grea, valoroasă, eu sunt mai tare ca tine căci am un job mai important în desfăşurarea festialului. Până că şi fetele care împărţeau reviste de gen b24fun (astea nu aveau de-a face cu echipa tvr, erau de la revista respectivă) la intrare aveau o altfel de atitudine, păreau că zâmbesc oarecum forţat, poziţia picioarelor era una ciudată pentru o persoană care împarte reviste, iar când le terminau - până venea o nouă serie - aveau o atitudine vădit binevoitoare cu un zâmbet larg şi cu mâinile la spate...