Badge

De curând am fost la un mare (zic eu) festival de muzică în Braşov. Multe trăiri, pe unele aţi avut ocazia să le citiţi şi în postarea anterioară. Pe altele voi încerca să vi le prezint acum, pe altele probabil că mi le voi păstra pentru mine sau pur şi simplu pe altele nu mi le mai amintesc.
În fine, oboseala acumulată (programul începea undeva pe la 8 jumate - 9 şi se termina mult după ce se sfârşeau recitalurile, adică undeva pe la orele 4 şi ceva) mă împiedică să îmi amintesc în amănunt toate giubuşlucurile şi toate poantele pe care am avut ocazia sa le trăiesc. Bine, după recitaluri eu nu prea mai consideram că muncesc, caci majoritatea colegilor din presă au înţeles natura prezenţei la un pahar de cola între "prieteni".
Să trecem la treabă... Ca la fiecare "petrecere" mai mare, cei din staff-ul organizatorilor poartă un badge care le oferă un oarecare statut în faţa celorlalţi muritori de rând. Cel puţin asta a fost percepţia mea, căci, sincer, cu acel badge (un ecuson cu cateva date, nume, prenume, etc) nu poţi face mare lucru. Arăţi doar ca faci parte din echipă, dar nimic mai mult. A existat un soi de vânare a acestor ecusoane de te doare mintea. Oameni cu un oarecare statut au avut o deziluzie în momentul în care nu au primit badge. Mie mi se păreau tare amuzanţi şi încercau din răsputeri să aducă tot felul de argumente care să dovedească că nu au avut timp să se acrediteze din timp pentru a primi acel badge.
Interesantă era şi atitudinea purtătorilor de badge atunci când - vezi Doamne - au uitat să îl dea jos şi se plimbau prin oraş (împrejurimile scenei) cu el. Păreau că sunt un soi de minivedete, musai îl purtau peste orice obiect de vestimantaţie iar modul de a merge desemna ceva personaj foarte important şi valoros. Acum nici braşovenii nu păreau că vor să combată cumva badge-manii, căci s-a întâmplat să mergem la masă şi să mi se zică că nu mai sunt mese; m-am descheiat la geacă căci aşteptarea de vre-o 2 - 3 minute a fost destul de warming, iar după ce madam mi-a văzut badge-ul (de pe sub geacă) s-a găsit brusc o masă.
Cu badge-ul au fost ceva probleme anul ăsta, căci fiind făcute din A4 laminat (4 badge-uri pe o coala A4) acestea au început să se desfacă, să se desfolieze. Habar nu am de ce, căci şi anul trecut au fost făcute prin aceeaşi tehnologie, dar nu au fost probleme... Să îi fi văzut pe cei cu badge-uri deteriorate! Waw, parcă era o catastrofă, aşa feţe lungi aveau şi aşa trişti erau unii dintre colegii mei. Eu mă amuzam, mai ales că badge-ul meu nu a suferit mari descompuneri. Vă daţi seama că am fost ţinta unor invidii care mă onorează...
Şoferii nu au primit badge, nu aveau de ce, aveau doar nevoie de ecuson de acces pe care să îl posteze pe parbrizul maşinilor lor. Câte comentarii şi câte tristeţi... Parcă erau excluşi din rândul oamenilor importanţi sau cam aşa ceva, erau clar destul de dezamăgiţi.
Aşadar, uite cum o chestie atât de simplă poate face minuni cu personalitatea unui om, cum îl poate metamorfoza şi cum îl poate manipula, de stai şi te miri de ce probleme au unii şi pe ce îşi consumă ei nervii...