Apel la demnitate

Vă văd. Vă văd în fiecare zi cum veniți spășiți, apăsați de nesiguranță, cu ochii umezi de tristețe și lipsiți de orice speranță, zâmbind amar și lăsând uneori impresia că nu mai puteți. Vă văd, zi de zi mai supărați, agățându-vă de fiecare zvon care vă mai aduce un pic de lumină-n suflet, spunând bravi că veți răzbi și că veți supraviețui cumva chiar dacă vă este frică. Vă văd că ați obosit. Voi nu sunteți colegii mei, aceia pe care, atunci când m-am angajat aici i-am descoperit rând pe rând pe fiecare și care aveau o poftă de viață enormă, care veneau cu infinită plăcere la serviciu și care stăteau câte 16 ore la serviciu numai să se termine la timp treaba (șefa mea de atunci care stătea la birou de la 9 dimineața la 8 seara, mă întreba într-o zi total amuzată dacă eu cred că e posibil să faci o ciorbă în 3 zile, că nu ai timp să o termini), care lucrau cu o pasiune pe care numai aici am întâlnit-o și cu care schimbam deseori glumițe matinale. Cineva, cumva, v-a luat această stare și oricât m-as strădui nu mai reușesc să văd în ochii voștri nimic din frumusețea care pe mine mă face să fiu mândru că lucrez aici. Acum se poartă pumnul în gură și șantajul, vi se pun în față tot felul de hârtii cu conținuturi dubioase, sunteți atenționați că în loc de 628 puteau fi 629 de disponibilizați. Cei care veți pleca sunteți încă ținuți sub tensiune de stângăcii ridicole și oricât v-ați lupta pentru demnitate, cineva acolo face tot posibilul să vă tragă în mizerie. Dar astea până când se vor tot întâmpla? Până când vom lăsa capul în jos și vom spune „bine că nu am fost eu dat afară”, până când vor continua toate aceste batjocoriri la care ne supun cei care cred că pot să ne calce în picioare? Până când vom tolera ca cei care trebuiau să ne apere să capete funcții de conducere de la cei cu care - vezi Doamne - ei sunt în conflict pentru apărarea interesului salariaților? Ce putem face? Simplu: să ne indignăm. Să cerem dreptul nostru la demnitate!!! Atât. Știați că în Constituția României este prevăzut acest drept, de a fi tratați cu demnitate? Iată articolul: „Art 1, (3) România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme (...)”. Așadar, statul ăsta vă garantează dreptul la demnitate fraților! Cereți șefilor voștri - care uită că ei sunt șefi peste niște activități pe care voi le prestați sub contract de muncă ci nu stăpâni de sclavi - să fiți tratați cu demnitate. Este tot ce puteți face. Pretindeți SĂ FIȚI TRATAȚI CU DEMNITATE!!!!! Chiar dacă ei nu o vor face, chiar dacă vor continua să vă umilească, voi faceți măcar acest exercițiu și cereți să fiți tratați cu demnitate. Gândiți-vă la toți înaintașii noștri care au suferit prin închisorile comuniste pentru că au refuzat să renunțe la demnitate. Măcar pentru ei avem datoria să cerem să fim tratați cu demnitate. Până la urmă, în același articol din Constituție se stipulează foarte clar la punctul (5): „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.” Revendicați-vă dreptul la demnitate și lăsați aceste Iude în plata Domnului. Dumnezeu e bun și drept și știe ce face.

Viața

Viața e frumoasă, dar eu nu mi-am propus să trăiesc mai mult de 45 - 50 de ani. Nu aș vrea să mor mâine, dar dacă asta s-ar întâmpla subit, eu nu am niciun regret. 

Mie-mi plac oamenii

Mie-mi plac oamenii. Am avut noroc sa întâlnesc foarte mulți oameni de o calitate ieșită din comun, oameni extraordinari, fantastici, fiecare diferit de celălalt dar uniți de ceva frumos, habar nu am acum să vă spun de ce anume. Am o bucurie copilărească să descopăr frumosul din oameni, să le văd partea aceea pe care le place să creadă că o pot ascunde atunci când ies în public, pe care o țin în țiplă numai pentru anumite momente pe care le așteaptă uneori chiar și toată viața și pe care vor să o consume într-o clipită pentru ca apoi să se plângă o eternitate că fericirea nu există, îmi place să le străpung tristețea și să le redau un zâmbet pe care poate că nici ei nu mai credeau că îl pot schița, mai ales atunci când viața îi încearcă. Îmi plac oamenii. Asta e. Atunci când ai șansa fantastică să stai de vorbă cu atât de mulți oameni minunați, frumusețea devine un automatism, este prezentă atât de des pe lângă tine încât aproape că se banalizează, se estompează, astfel că trebuie să fii foarte... rezistent la frumusețe pentru a nu te plictisi prea repede de dânsa. Să te poți bucura de frumusețe atunci când o întâlnești la tot pasul este desigur un privilegiu pe care Dumnezeu în mărinimia sa nu îl oferă oricărui muritor. Dacă există și oameni hâtri, oameni schingiuiți pe dinauntru care nu văd niciodată frumosul din oameni, erori sufletești, avari, lacomi și violenți, asta se întâmplă tot pentru ca oamenii frumoși să fie puși cumva în lumină, ca ei să înțeleagă ce ar putea deveni dacă alegerile lor ar fi fost altele. Alegerea aparține fiecăruia, iar la judecata celorlalți ne prezentăm cu ceea ce suntem, cu ceea ce alegem să urmăm: fie cu frumosul din noi, fie cu răpciuga și ura. Alegerile ne aparțin. Judecata pentru ceea ce alegem nu va veni însă numai din partea oamenilor...

Lepră. Lepre. Leprosi.

Sunt o lepră. Atsa sunt şi asta voi rămâne, cel puţin dacă este să îmi fac o autocaracterizare plecată de la declaraţiile şefului meu la Ciutacu în emisiune. Deşi mă aflu pe partea bună a uşii şi nu am fost dsponibilizat, se pare că îmi regăsesc tot mai multe afinităţi cu cei care au plecat. Am regăsit între oamenii aceia sute de virtuţi iar în oamenii care astăzi au participat la şedinţa de Consiliu Director al Sindicatului Pentru Unitatea Salariaţilor Tv am găsit foarte multă... linişte. Încă de la început vreau să spun că azi, 8 februarie 2013 am decis să îmi dau demisia din sindicat, este innaceptabil ceea ce se întâmplă acolo şi nu mai vreau să fac parte din acea organizaţie. Pur şi simplu nu mai pot, ar însemna că fac prea multe compromisuri cu ceea ce înseamnă dreptate, bun simţ, virtute, misiunea de a apăra oamenii. Cum să fac parte dintr-o organizaţie care votează reducerea ajutoarelor materiale pentru bolnavii de cancer şi alte boli cu 25%, în timp ce aprobă veselă salarizarea unui membru cu o sumă destul de frumuşică??? Nu îi contest meritele în pregătirea juridică acelui om, dar să acorzi o aşa sumă mare de bani care sunt tăiaţi de la bolnavi mi se pare un gest de crasă indecenţă, asta în ideea în care boardul director al SPUSTv a încercat minute în şir să mă convingă că nu sunt bani şi că bugetul este foarte strâns. Argumentul pentru reducerea de buget este că în ultimul timp oamenii nu au mai cerut atât de multe ajutoare, ba chiar că au fost şi colegi care au spus "e, sunt bolnav, dar nu mai cer ajutor pentru că situaţia sindicatului este aşa cum este". Deci pentru salarii foarte mari exista buget, pentru cei aflaţi în nevoie care apelează la SPRIJINUL sindicatului, nu sunt, asta în ideea în care cotizaţia a crescut cu mai mult de 50% în ultima perioadă. Ca să nu mai vorbesc că în sindicat unii au salarii foarte mari, alţii foarte mici, deşi aportul adus de cei cu salarii mici este foarte important pentru sindicat. Dacă mi-am expus punctul de vedere, un fost ofiţer de securitate de pe vremea lui Ceauşescu (aşa a declarat singur într-o şedinţă) m-a făcut imbecil în faţa întregului colectiv, care, surpriză pentru mine, a tăcut. A tăcut. Şi celor care au mai exprimat diverse puncte de vedere cu privire la anumite deficienţe le-au fost tăiate aripile, au fost cumva marginalizaţi, nu li s-au consemnat propunerile sau au fost întrerupţi în discursul lor. Metode pe care le cunoaştem şi pe care le credeam apuse. Cum mai pot eu face parte dintr-o aşa oganizaţie? Voalat, am fost pus în gardă că şefii mei nu mă iubesc deloc şi că, norocul meu, am fost apărat de sindicat, de ca şi cum nu asta era treaba lor, să îşi apere membrii, ca şi cum mi s-a făcut un mare gest de mărinimie pe care nu l-am meritat. Şi să mai înţeleg că domnul Bocanaciu ARE TRECERE LA ŞEFII DIN TVR iar aceştia ascultă de el??????? În cazul ăsta, de ce au plecat atât de multe persoane din TVR şi de ce unele locuri de muncă au devenit nefuncţionale pentru că au fost daţi afară prea mulţi oameni??? Adică pentru mine s-a putut iar pentru alţii nu? Cum vine asta? Acum am demisionat din sindicat şi le-am scris şefilor mei că sunt liberi să acţioneze cum doresc, căci nu mă mai apără nimeni. Sila pe care o simt acum faţă de unele persoane care şi-au văzut interesul şi au  căpătat posturi de şefi, şefuţi şi şefuleţi în noua grilă de programe, atinge cote greu de imaginat. În timp ce oamenii în toată firea plâng ca nişte copii, în timp ce ziarele şi internetul ne mai dezvăluie câte o nedreptate, în timp ce moralul celor disponibilizaţi este sub nivelul mării, oameni din sindicat îşi primesc locuri de conducere pe grila nouă. Încrederea în sindicat este totuşi, conform declaraţiilor liderului, la cote impresionante, numărul de membri ce se înscriu, fiind în creştere. In acest caz, ce mai am eu de făcut acolo? Ce să mai caut într-un sindicat al cărui mecanism de funcţionare se dovedeşte (prin votul majorităţii) că nu îl (mai) înţeleg?? Nu mai înţeleg nici logica răspunsului primit zilele trecute de la domnul V.B., care, atunci când l-am întrebat dacă este legal ca oamenii să stea acasă şi să vină numai să predea inventarul, acesta mi-a răspuns, citez: "lasă-i mă să plece, ce, vrei să ne lovim de ei pe aici pe culoare?"... Acum este în comisia de negociere a CCM, votat de foştii mei colegi din Consiliul Director. Trist. Probabil că am eu o problemă. Sau mai multe. Totul este minunat! Apa trece, pietrele rămân.

Despre femei, bărbați și-un set de violențe

Nu i-am înțeles niciodată pe bărbații violenți și pe cei care doresc să își impună punctul de vedere în fața femeilor folosindu-se de forță, de intimidare sau alte asemenea mijloace. De regulă se spune că femeile aleg în dragoste și că oricât de macho am fi, dacă o tanti nu te vrea poți tu să faci câte tumbe vrei; deci la început liberul arbitru funcționează în cazul unei relații de cuplu. Apoi începe ridicolul război al orgoliilor și cumva fiecare dintre cei doi dorește să își impună punctul de vedere, folosindu-se de diverse tertipuri care vin în contradicție flagrantă cu decizia personală și cu sufletul fiecăruia, acceptarea „înfrângerii” purtând deseori denumirea de compromis. Cu cât cei doi sunt mai „citiți” și au acces la o educație sănătoasă, cu atât mai puțin prezentă este violența fizică și verbală, cu cât sărăcia și lipsurile de tot felul sunt realități ale zilei, cu atât aceasta este mai prezentă, iar uneori își face simțită prezența chiar și în public. Ideea de bază pentru un bărbat este aceea de a convinge o femeie de diverse chestii cum ar fi: că ești un om ok, că poți să ai grijă de ea, că o poți proteja, că poți fi un tată bun, etc, dar aceasta să se realizeze prin forța exemplului, ca un produs de consum pe care îl vezi și dorești să îl ai. Similar și la femei, ele au „sarcina” de a convinge un bărbat că posedă diverse calități, dar fără a se folosi de elemente care sfidează liberul arbitru. În cazul meu, dacă persoana de lângă mine nu este convinsă de ceea ce sunt, nu voi încerca sub nicio formă să impun cumva așa ceva prin violență, prin diverse mecanisme psihologice sau alte asemenea, căci atunci nu mai am nicio bucurie, sunt eu cu mine însumi proiectat în persoana unei femei căreia EU i-am inoculat o anumită dorință, aceasta nu a venit natural din partea ei, pur și simplu nu mai funcționează liberul arbitru, cel care face la început ca o relație să fie atât de frumoasă. Eu nu vreau ca ea să ia decizii și să îmi spună „da da da” numai pentru că îi este frică de ceva anume, eu vreau ca tot ceea ce ni se întâmplă să fie o oglindă a ceea ce ne dorim fiecare, miza fiind fericirea și găsirea sufletului pereche. Dacă mie îmi place să merg la mare și ei nu, nu vreau ca să îmi spună că îi place numai ca să îmi facă mie o plăcere, vreau ca să exprime sincer ceea ce îi place. Mă pot trezi că la un moment dat nu mai are chef să îmi facă hatârul pentru că cu timpul relațiile se erodează și pot avea surpriza neplăcută să mă trezesc că violența și impunerea cu forța să nu mai funcționeze. Și atunci, ăla de e violent cu ce se alege? Cu nimic, s-a simțit bărbat o lună sau zece, a simțit că este puternic și adulat, dar în sufletul femeii pe care a violentat-o cumva nu s-a găsit nimic cu adevărat, doar o frică. Frica nu este iubire!!!!! Ori, bărbații își doresc iubire. Violența mie mi se pare cel mai crunt model de singurătate umană, căci deși în persoană ești alături de cineva, în ființă (în suflet) există doar persoana mai puternică și oglindirea acesteia impusă cu forța. Violența și minciuna există în ambele sensuri, a nu se înțelege că o blamez pe cea aplicată numai de către masculi...

Doar uneori

Uneori, dar numai uneori, cred cu tărie că cheia fericirii paradisiace se află cumva în posesia femeilor. Avem nevoie numai de ceva răbdare și de un pic de sensibilitate ca să putem fi aproape de revelația divină. Femeile sunt cu siguranță mai aproape de mântuire ca bărbații, asta pentru că ele simt cu mult mai profund decât simt aceștia... Așa cred eu. 

:(

Sunt momente în viaţă în care valoarea cuvintelor "să mă mulţumesc cu ce am şi să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru tot" este foarte strident pusă în evidenţă de tristeţile şi supărările şi bolile şi frigul şi foamea şi singurătatea şi toate necazurile celorlalţi...

Micile bucurii ale vieții mele

O să spuneți că-s dezaxat, dar zilnic îmi fac eu mie însumi mici cadouri constând în minuscule dar binemeritate (zic eu) bucurii gratuite și la îndemâna oricui. De exemplu, îmi place ca atunci când plouă să mă uit cum apa se scurge la canal, când pun benzină trag aer în nas ca să simt mirosul acela specific, îmi place ca atunci când merg cu autobuzul să privesc cum întoarce „nenea șoferu'” la volanul ăla cât o zi de post, îmi place să îi fac pe oameni să râdă și mă simt foarte fain atunci când cineva îmi zâmbește pur și simplu. Îmi plac amabilitățile, eleganța, rafinamentul (fără a cădea în chici) și mă bucur ca un pici atunci când cineva le utilizează în prezența mea. Îmi plac animalele și uneori fac schimb de amabilități cu câte un cățel sau pisică, îmi place să râd și să gândesc în alb, să fac complimente atunci când am ocazia și mai ales îmi plac oamenii pozitivi. O zi cu adevărat minunată este aceea în care descopăr oameni faini. Cum a fost azi de exemplu, când, din click în click am descoperit mai profund de cum îl știam eu un coleg de muncă cu care am făcut schimb de amabilități aproape permanent când ne vedeam, dar pe care nu îl știam așa cum este el adică foarte foarte fain (să îmi fie iertată ignoranța, dar habar nu aveam măcar cum se numește, tot ce puteam spune era doar că este un om extraordinar, căci un om care îți dă binețe și te întreabă de sănătate nu poate fi decât astfel). Știți, eu printre colegii mei din TVR am găsit foarte foarte mulți oameni faini, și când spun asta mă refer la întregul potențial al acestei definiții. Aș putea să cuceresc România, Hollywood-ul și întreaga planetă alături de oamenii ăștia absolut fabuloși pe care i-am descoperit încetul cu încetul, pe unii cu ocazia debandadei care este acum în săraca noastră instituție. Caracterele lor de excepție au ieșit la iveală unul câte unul și mi-au oferit mie profanului posibilitatea să le admir în întreaga lor plenitudine. Dacă ar fi folosită la adevărata sa capacitate, instituția asta ar putea crea ceva cu adevărat mirific, dacă oamenii ar fi „valorificați” la întregul lor potențial cred că ar ieși la lumină ceva capodopere. În fine. Cât despre opera colegului meu, vă invit pe cei care aveți facebook puteți să îi urmăriți minunățiile, eu am rămas cu adevărat impresionat. Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, Lucian Olteanu. .

Simţiri la schimb

Stăteam şi mă gândeam odată ce fain ar fi să putem să facem schimb de simţiri, sau prin mai ştiu eu ce minune să putem să ne imprumutăm unii altora simţirile, trăirile şi toate cele pe care nu le putem decat descrie, ce fain ar fi să putem simţi la cerere ceea ce simt ceilalţi. Eu de exemplu aş dori să încerc măcar odată simţirile pe care le are un călugăr care spune o rugăciune a inimii, să pot trăi extazul divin fie şi numai pentru o secundă aşa cum marii duhovnici ai neamului au trăit. Aş vrea să pot simţi bucuria unui părinte atunci când i se naşte un copil, să trăiesc senzaţiile pe care le are Daniel Elena sau de ce nu, Seb Loeb, să pot să fiu fericit aşa cum este un copil sau astfel de trăiri. De curiozitate aş trăi măcar odată senzaţiile pe care le tăieşte o femeie multiorgasmică atunci când este la apogeu..., să mai simt fericirea unui adolescent atunci când se îndrăgosteşte pentru prima dată, să zbor, să simt ceea ce poate simţi un om care face milioane de oameni fericiţi, toate senzaţiile astea minunate le-aş împrumuta măcar odată. Iar jigodiilor şi pramatiilor le-aş hărăzi să simtă toată durerea pe care o pricinuiesc şi ei celor din jurul lor, să simtă permanent frustrarea unui om care munceşte de dimineaţă până la ora 7 seara pe un salariu de 12 milioane, să sufere de foame, de cancer şi să nu găsească în farmacie calmante, de sete şi de frig aşa cum şi ei, din sete de bani, îi lasă să sufere pe cei neajutoraţi. Pe clevetitori şi blestemători le-aş da să trăiască toate senzaţiile pe care le are un om atunci când stă cu picioarele înfipte până la genunchi în căcat, să simtă şi ei până în sufletul lor gol cum le pute gura atunci când scot pe dânsa măscările.

Demoni

Dintre toate luptele pe care le-am purtat, cele mai grele mi se par luptele duse cu demonii mei interiori. Grele au mai fost şi luptele duse cu prostia şi cu mafia (cvasigeneralizată la nivelul României), dar cele cu mine însumi, cu demonii mei interiori sunt cele în care am înregistrat cele mai multe eşecuri.

Notă către mine

Notă către mine: data viitoare când mai sună telefonul și răspund în timp ce ascult Nat King Cole la căști, mai întâi să îmi scot căștile și apoi să duc telefonul la ureche. 

Despre dictatură

Se tot vorbeşte de mai bine de 23 de ani despre libertate, despre fosta dictatură şi actuala formă de guvernare care vezi Doamne este cu mult mai bună ca cea dinainte când Ceauşescu conducea România. Am mai încercat în blogul ăsta să demonstrez cum că pe vremea cealaltă erau şi elemente pozitive ale vieţii cotidiene care au fost distruse intenţionat sau nu (asta numai istoria va decide) şi care unele chiar s-au reluat în anii aceştia după ce în 1990 au fost aruncate deoparte în numele "modernismului" (vezi reciclarea). Nu cred că mă poate contrazice foarte multă lume atunci când spun că suntem de ceva ani buni sub dictatura băsesciană, dictatură pe care noi românii o suportăm încă cu un nesperat şi inexplicabil stoicism. Luna trecută au fost alegeri şi lumea a mers ca de obicei la vot, cei mai mulţi repetând şi de această dată (sper că nu e pleonasm) exerciţiul speranţei nemărginite cu privire la viitorul luminos al ţării. Un aşa zis om de artă mă condamna deja în ziua de 9 decembrie, "că dacă nu eşti cu noi acum şi nu mergi la vot, vei vedea tu după aia ce îţi facem noi, să nu care cumva să vii la noi să cerşeşti milă" (l-am citat pe Mircea Lăcătuş); un alt respectabil domn îmi spunea că a merge la vot este o datorie civică şi chiar a scris un articol în care blama neprezenţa la vot aducând anumite argumente în favoarea acestei idei, de altfel destul de solide într-o democraţie. Ceea ce nu a luat în calcul stimabilul este faptul că România este sub dictatură de ani buni şi că odată cu venirea USL la putere aceasta nu se va estompa, ba mai mult, probabil că după înlăturarea tiranului Băsescu lucrurile nu vor sta deloc bine pentru noi românii, atunci când şi ultimul bastion al rezisteţei şi opoziţiei contra USL va cădea. Dă Doamne să mă înşel, dar semnalele care sunt tot mai evidente ar trebui să stârnească gânduri celor care obişnuiesc să gândească. De exemplu, taxa auto, apărută în dictatura Băsescu şi declarată în mod repetat ILEGALĂ, inclusiv în forurile europene, capătă aspecte grobiene în proiectul de modificare ce se vehiculează zilele astea; se va reduce libertatea de mişcare a unor oameni (deci limitarea unor drepturi normale în democraţie) prin impunearea unei taxe care trebuie plătită de toţi cetăţenii care deţin maşini, în funcţie de cât poluează. Se merge pe principiul "celui care nu are, i se va pune birul cel mai mare, cel care are, va plăti birul mai mic". Perfect antiuman, perfect satanist, perfect inuman, o măsură de dreapta spusă vesel pe gura unui om care se autodeclară de stânga. Ridicol. Cel care are o maşină foarte veche, o păstrează din singurul motiv că nu are bani să îşi cumpere una nouă, un pensionar care deţine o Dacia 1300 din 1972 şi căruia statul român i-a oferit o pensie de numai 750 de lei să zicem, nu va avea de unde să plătească o taxă anuală de 500 de lei (presupus a fi impusă), pentru că pur şi simplu nu are aceşti bani disponibili pentru această taxă. Plus că maşina valorează cât taxa pe 2 - 3 ani... Nimeni nu impune o taxă chiar atât de mare, decât numai în dictatură. Într-un mod mascat, acestui individ i se limitează dreptul la liberă mişcare şi este obligat să folosească mijloacele de transport în comun, unde (cel puţin în Bucureşti) trebuie să îţi pui la dispoziţia autorităţilor datele tale personale şi mai ales traseele pe care le urmezi zilnic. Politica de aparthaid prin care cei neînstăriţi sunt trimişi finuţ către marginea societăţii în timp ce pentru bogaţi se creează oprtunităţi de eludare şi evitare a unor biruri (care oricum nu reprezintă mare scofală pentru ei), este o modalitate deloc elegantă prin care ni se limitează drepturile şi prin care încet - încet se reinstalează dictatura (de dreapta). Sunt loviţi în primul rând oamenii care nu se pot apăra, cei care nu deţin bani de avocaţi scumpi şi nici timp de procese lungi cu un stat dictator de dreapta. Dreapta este o prostie, am demonstrat asta cu alte ocazii în blgul ăsta. Dictatura oare de ce parte a eşichierului politic se plasează?