Ciungul

Pe zi ce trece constat tot mai clar că mie îmi lipseşte ceva ce pare că se află în fiinţa oricărui muritor. Constat că îmi lipseşte capacitatea de a înţelege poezia, de a înţelege exprimarea în versuri şi de ce ar dori cineva să-şi exprime gândurile astfel. Îmi place să cred că înţeleg melancolia, tristeţea dulce şi alte asemenea stări, dar sunt aparent incapabil să înţeleg plângăceala ridicolă din unele poezii, schinguirea şi autoflagelarea unor autori de dragul unui vers, scremerea scoaterii unei rime care de cele mai multe ori nu este potrivită, ritmul care îmi oboseşte singurul neuron încercând să găsesc rostul sau frumuseţea. Rare sunt poeziile care mi-au plăcut cu adevărat, de cele mai multe ori privesc poeţii ca persoane total neânţelese care screm versuri încercând să pună frumuseţe lumii acolo unde este numai jeg. E clar, problema este la mine, nu contest că ceea ce fac ei este artă, doar că nu înţeleg eu prea tare. Şi Doamne fereşte să dai peste un antitalent care se crede poet, peste câte un blogăr sau mai ştiu eu ce fel de astfel de amator în ale scrisului care îşi screme talentul şi din care iese un mare rahat ce se doreşte artă. Eu însumi am încercat uneori să-mi exhib talentele poetice prin mai multe medii şi de fiecare dată am sfârşit râzând copios de rezultatele minţii mele oarecum seci şi total neinspirate în simţiri din astea aşa zis poetice.