Cupidon

M-am gândit. E clar. Acum e cât se poate de evident pentru mine, nu mai am nicio îndoială. Cupidon ori e beat ori lipseşte des de la serviciu. Ori a emigrat la un alt nivel îngeresc şi locul este momentan vacant. Ori nu ştiu, habar nu am, dar nu pare că lucră cu normă întreagă... Aproape că îmi este imposibil să cred că sunt foarte multe persoane (de ambele sexe) care sunt şi extraordinare şi singure în acelaşi moment. Domnişoare de o frumuseţe răpitoare, doamne foarte sexy, domni de o eleganţă deosebită, toţi au o soartă cel puţin bizară, căci deseori îi aud că sunt singuri, că nu au găsit perechea lor, sufletul alături de care să îşi petreacă viaţa, omul alături de care să se vadă cu părul alb mergând la operă, teatru sau film în fiecare week-end. Chiar şi dintre cei care sunt implicaţi în vre-o relaţie, chiar şi ei, se plâng uneori de singurătate şi de faptul că tristeţi incomensurabile - ca să cităm poetul - le dau târcoale deseori. Pe vremea când colaboram cu Radio România, am avut ca temă de dezbatere la o ediţie a emisiunii la care mă ocupam de interviuri (în fine, făceam ceva Vox Populi), un subiect care mi se pare de o veşnică actualitate: singurătatea în doi. Ce pana mea păzeşte Cupidon ăsta? Ce face cu săgeţile alea? Şi le bagă-n cur? Unde este dragostea aia nebunească care să ţină până la vârste memorabile? De ce oamenii renunţă atât de uşor la dragostea lor? Pasiunea a fost ucisă de raţiune? De ce fetele nu mai sunt iubite de băieţi aşa cum se întâmpla odată, în vremurile barocului sau a rococoului? De ce băieţii nu mai luptă pentru dragostea lor şi de ce înlocuiesc dragostea cu cantitatea de sex? A devenit dragostea caducă? E desuetă? După ce mor mă duc şi-i trag un picior în testicule lui Cupidon. Numa aşa, de răzbunare.

P.S. - ştiu, răzbunarea e o armă.