Mustaţa de pisică

Pisica. Este o alegere minunată pentru un animal de casă. Animal cred că este un termen uşor depăşit, căci deseori animalul dă dovadă de comportamente mai umane decât o anumită parte a cunoscuţilor mei. Să îţi iei un prieten cu blană, cred că aşa e mai corect formulată expresia. Ăştia, blănoşii, sunt pregătiţi să îţi ofere dragoste în schimb percepând doar câteva mici servicii: hrană, apă şi iubire. Dacă îi iubeşti ei cu siguranţă te vor iubi înapoi. Nu condiţionează iubirea de altceva decât elementele simple ale supravieţuirii. Nu te urăsc ei primii, nu atacă fără să fie provocaţi, nu au orgolii stupide, te iartă dacă mai greşeşti.
Pisica, pisica mea, este o binecuvântare pe care Dumnezeu a dorit să mi-o plaseze la această vârstă. Îmi place să o urmăresc cum se schimonoseşte atunci când doarme la mine-n poală, îmi place cum mă salută dimineaţa când mă trezesc sau când vin de la muncă, îmi place cum îşi arată afectivitatea, cum nu mă lasă niciodată singur şi cum găseşte ea un giumbuşluc de făcut atunci când te aştepţi mai puţin. Pisica mea este cuminte şi înţelege dacă îi spun ceva. Locurile tabu din casă au rămas şi acum intacte, singura cale pe care ne-am înţeles a fost vorba. Ce bine ar fi fost să funcţioneze şi la oameni tactica asta. Rareori când mai face câte o prostioară pisicească, este certată, iar pisica mea după câteva minuţele vine şi caută să stea cu mine, de ca şi cum s-ar căi că m-a supărat.
Am luat pisica asta de când avea o lună şi ceva. Era tare mic, murdar şi speriat. O agenţie ni l-a plasat. O perioadă mergeam foarte atenţi prin casă căci era aşa de mititel încât exisa riscul ca din neatenţie să îl călcăm, căci îngeraşul ar fi stat cu noi 24 din 24. Noaptea, după ce l-am adoptat, dormeam mai iepureşte căci dormea alături de noi şi la orice mişcare a caşaloţilor ce eram riscam să îl accidentăm. Cel mai greu mi-a fost în primele zile să plec la serviciu, căci el se temea săracul de el că dacă plec va fi părăsit. Mieuna de ti se rupea inima să nu îl las singurel şi se cuibărea la pieptul meu încercând astfel să îmi arate că el mă iubeşte... Mai mai că mă pufnea plânsul de crima ce urma să o fac, adică să merg la serviciu şi să îl las singur până sosea prietena. Mai greu a fost până ce am învăţat ce mâncărică îi place. Am cam încercat de toate şi până am ajuns la stadiul de azi au trecut 2 - 3 luni. Mare pişicher, pisica mea ne acompaniază la fiecare masă şi stă frumos pe coadă pentru a primi şi el ceea ce gustăm noi. Dacă îi place mai cere şi nu pleacă până ce nu se satură. Dacă nu, pleacă resemnat că nu i-am dat şi lui ceva bun din ceea ce mâncăm noi. Uneori face nişte mutriţe de pisică fericită încât totul pare mai uşor în viaţă. Când ne jucăm ştie să se joace astfel încât să nu mă rănească şi de multe ori foloseşte pernuţele deşi poate alţii ar folosi colţii. Când se dă cu burtica în sus, pomeţii lui devin pufoşi iar mângâierile line pe blăniţa albă fac ca ochişorii lui să devină mici mici de plăcere. Toarce zgomotos şi des. Când ne pupăm ne punem frunte în frunte, caz în care îşi arată afectivitatea foarte mare. Deseori am auzit oamenii exclamând "vaaaai ce pisică, nu am mai văzut/auzit aşa ceva", asta după ce l-au văzut pe Ozzie sau după ce le-am povestit din activităţile lui pisiceşti. Este un exemplar tare reuşit, foarte iubitor şi foarte drăgălaş.
Dimineaţa, când simte mişcare vine repede în patul nostru şi ne mângâie cu mustaţa lui de pisică simpatică. Zilele noastre sunt din start foarte frumoase, iar dacă nu aş mai simţi acea mustaţă de pisică curioasă pe obrazul meu cred că aş începe ziua tare trist.