Chiar sunt curios cum ar vedea ceilalţi bloggeri această activitate. Săptămâna trecută încercam să îi explic unei bune prietene care e faza cu blogul, de ce îl scriu, ce scriu în el şi alte asemenea aspecte, explicaţii care eu speram că o va agăţa să îmi citească şi ea blogul. Nefiind foarte bună amică cu calculatorul cu care nu a reuşit în niciun fel să se împrietenească până acum, am constatat că oricât m-aş fi chinuit eu tot la un dead end aş fi ajuns. Aşa că am lăsat-o mortă. Am continuat totuşi să mă apăr de acuzele ei mai mult sau mai puţin întemeiate, cum că suntem exhibiţionişti, plictisitori, de neânţeles în acţiunea de a scrie ceva atât de intim într-un spaţiu atât de public, de ce ne facem prieteni pe care probabil că nu îi vedem niciodată, de ce acceptăm să vorbim cu oameni care probabil că ne vor răul. Mi-am dat seama că imaginea pe care e posibil să o mai aibă şi alţi oameni despre activitatea aceasta a mea, despre activitatea de blogăreală în general, este probabil una în totală disconcordanţă cu ceea ce se întâmplă de fapt. Exhibiţionismul gândurilor mele mi l-am asumat încă de pe la începuturile activităţii acesteia şi nu îl găsesc deloc retrograd, ba din contră. Eu fiind un om absolut normal mi-am asumat şi plictiseala scrisului meu. Chiar numele pe care l-am dat iniţial blogului, cerea ca în acesta să nu fie niciodată trecute fapte extraordinare, ci s-a dorit o platformă de expunere a unor gânduri ale unui om absolut banal, absolut simplu, unul dintr-o mulţime care nu iese cu nimic în atenţia nimănui. Plictisul cititorilor este evidenţiat şi de numărul foarte mic de oameni care au ales să-mi urmărească blogul; pentru un blog de 4 ani este foarte puţin 3 sau 4 oameni care s-au decis să îmi citească elucurbaţiile, mai mulţi aproape că am pe blogul nou de amintiri - şi alea ale unui om simplu, din linie, fără pretenţii de fenomenal. Faptul că am ales să îmi împărtăşesc gândurile într-un spaţiu public mă ajută să îmi scot opiniile din intimitatea care îmi oferea o anumită căldurică şi autosuficienţă şi să le supun judecăţii publice, ceea ce nu de puţine ori mi-a oferit lecţii utile de viaţă. Am văzut unde greşesc, unde e posibil să am dreptate, mi-am dezbătut prostia şi am eliminat-o dacă am descoperit-o. Tăcând şi mustind totul numai în mintea mea e posibil să fi fost mult mai prost astăzi de cum sunt acum când am ieşit în agora cu ideile mele. Ştiu că am şi idei bune şi idei mai puţin bune, nu sunt perfect, dar împărtăşind totul cu cititorii mei am produs cel puţin o reacţie: aceea din inima mea. Nu am întâlnit foarte mulţi oameni care să îmi dorească răul gratuit. Fie unii nu au înţeles ce am scris, fie au înţeles şi au considerat că dacă nu au o anumită reacţie ei sunt umiliţi în fiinţa lor ceea ce i-a îndemnat să caute satisfacţie. Eu nu am umilit pe nimeni şi nu mi-am propus aşa ceva niciodată, doar că unele prejudecăţi i-a îndemnat pe unii să se umfle în pene. Şi ei mi-au oferit învăţături de care dispun acum şi nu dispuneam atunci, dar oricum, nu au trecut simplu şi intangibil prin viaţa mea, au lăsat fiecare urmele lor. Dar în marea majoritate a timpului am întâlnit numai oameni extraordinari, care m-au îmbogăţit şi m-au luminat fiecare după frumuseţea şi splendoarea inimii sale. Am găsit fineţuri de nedescris în unii dintre dumneavoastră cititorii mei şi am fost peste cap de fericit când mi-aţi comentat gândurile. Tuturor vă mulţumesc în acest moment şi aş fi foarte fericit dacă aţi găsi în ceea ce scriu motive suficiente pentru a vă mai întoarce pe adresa banalităţilor. Nu ştiu dacă am reuşit să îmi conving prietena aceea de toate cele pe care le-am aşternut aici pe ... blog, dar ştiu că cu unii dintre dumneavoastră am relaţionat în modurile cele mai frumoase, pe care nu ştiu dacă aş fi avut cum să le experimentez dacă ne-am fi întâlnit la un Pepsi sau o bere undeva. Citind şi ceea ce foarte fain scrieţi, discutând, dezbătând, comentând, v-am descoperit frumuseţea aflată la unii dintre dumneavoastră în cantităţi industriale, m-am bucurat de fiecare candoare, veselie, zâmbet, melancolie şi toate cele pe care mi le-aţi împărtăşit, toate acestea voi făcându-le necunoscându-mă deloc. Sunt momente în care îmi doresc să vă cer să facem un schimb de fotografii pentru a vedea dacă cumva imaginea pe care mi-am făcut-o despre voi este una apropiată de realitate. Alteori consider că este o idee nu prea bună, imaginea din mintea mea având deseori legătură cu frumuseţea cuvintelor pe care le scrieţi pe blogurile voastre sau pe care mi le adresaţi în răspunsuri. Cred că bloggerii în general sunt oameni foarte frumoşi, şi fizic şi sufleteşte, iar asta o pot spune după ceva experienţă trăită în această lume. Aşadar, ar trebui să facem schimb de fotografii, sunt 100% convins că nu pot fi nicicum descumpănit. Lumea blogului nu este o lume paralelă, de evadare, a unor oameni astupaţi care nu pot comunica altfel decât sub semnul unei porecle electronice, rataţi, looseri, oamenii lumii acesteia a bloggingului sunt din contră, oneşti, comunicativi, cu vieţi active şi frumoase, cu copii şi nepoţi minunaţi, cu vieţi dedicate binelui şi frumosului, sunt esteţi, visători (nu gură cască), boemi, sunt oameni calzi, culţi, veseli, cu un simţ al umorului bine dezvoltat şi mai ales cu foarte mult bun simţ. Foarte mult. Bloggărind am căpătat speranţa că şi în România bunul simţ şi decenţa va învinge până la urmă şi că tot ceea ce trebuie să facem este să purcedem la o "revoluţie a oamenilor buni", o schimbare a puterii şi a expunerii din mâna rataţilor în mana decenţei, a bunei creşteri, a politeţii, a educaţiei alese, a respectului reciproc, a stimei şi a tuturor celor care vă caracterizează pe voi, oamenii blogurilor decente. Nu văd niciun motiv pentru care aş părăsi o lume plină de atâta frumuseţe.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
