Nu am telefonul la mine

...aşa spunea cineva din lista mea de messenger. Norocoaso! Mă găndeam la momentele de reală panică şi la sentimentul de secătuire care m-au încercat pe mine când, dintr-o eroare ce m-a marcat, mi-am uitat mobilul acasă. Stăteam şi mă gândeam, dacă eu care nu sunt un pasionat al tehnologiei şi nu deţin mobil ultimul răcnet am această senzaţie, oare ce simt aceia care stau şi câte 3 ore pe zi jucându-se cu mobilul sau dându-se pe internet în maşina 137. Eu unul aveam senzaţia ca ceva din corpul meu, ceva din fiinţa mea a fost lăsat acasă, am avut un real inconfort toată ziua şi trăiam cu falsa impresie că am pierdut legătura cu toţi cunoscuţii mei, deşi nu sunt tipul de om care să primească 10 telefoane pe zi şi care să pună ţara la cale folosind aceste mijloace. Dar sunt şi oameni pentru care a scăpa de telefon măcar o zi este o adevărată punte către linişte şi lipsă de stres. Sunt şi oameni pentru care mobilul este o prelungire a existenţei, fără de care nu pot face afaceri, nu pot interacţiona, nu pot fi ceea ce sunt. Ce schimbare. Nu mai departe de acum 21 de ani eram puşi pe interminabile liste de aşteptare la ceea ce după revoluţie la devenit Romtelecom (noi aveam telefon, dar erau cateva vecine la care după Revoluţie au venit băieţii să le pună telefon şi - după o aşteptare de 12 ani - a ales să renunţe la cerere), comunicam prin scrisori scrise de mână din armată sau de oriunde, când ajungeam la mare mergeam prima dată să cumpărăm vederi pe care le trimeteam în prima zi rudelor dragi şi prietenilor, dacă aveam chef să stăm de vorbă cu careva mergeam efectiv în vizită şi - la un nechezol - pălăvrăgeam vrute şi nevrute. Ce vremuri, am câştigat ceva, am pierdut ceva, oare cine poate judeca care este alegerea corectă?