2 tipuri de dreptăţi

Există pe lumea asta cel puţin 2 tipuri de dreptăţi, 2 întâmplări care au aceleaşi rezultate dar care au abordări diferite. Nu ascund faptul că plec de la premisa că elitele din ziua de astăzi sunt de fapt nişte mase plângăcioase care nu au învîţat mare lucru din ceea ce istoria a încercat a ne învăţa, la fel cum cred în anumite momente că de fapt comunismul a fost biciul pe care Dumnezeu e posibil să-l fi folosit împotriva avariţiei, trufiei, nedreptăţilor şi a tuturor celor urâte de care se fac vinovate generaţiile trecute. Posibil ca aceste idei ale mele să fie fundamental greşite, dar după experienţa deloc plăcută pe care am trăit-o pe blogul unei persoane care are o imagine de... elitist, de mare speranţă a gândirii româneşti, mi-am întărit şi mai mult opinia cum că de fapt asistăm la o mare păcăleală. Nu mai discut faptul că eu cunoscând mai multe informaţii despre personajul respectiv ŞTIU că este un tip nu chiar foarte onorabil, căruia la o adică i-aş putea aduce destule acuze, dar să lăsăm o eventuală imaginară răfuială publică şi să întru în subiect. Spuneam aşadar că în viziunea mea există 2 feluri de dreptăţi, 2 feluri de a trata una şi aceeaşi suferinţă în funcţie de cine este victima, 2 abordări aparent diferite ale aceluiaşi subiect. Să luăm în calcul de exemplu dizidenţa de pe vremea comuniştilor, închisoarea în care unii şi-au lăsat anii şi oasele, opreliştile şi lipsurile de orice fel. Apar pe la televizor oameni care îţi plâng suferinţele şi caznele (toate acestea fiind absolut reale, nimeni nu cred că poate tăgădui că lucrurile au stat altfel), oameni care se dovedesc a fi reprezentnţi ai elitei din anii aceia şi aceştia. Dar nu am văzut la nicio emisiune invitat un simplu om care a luptat în munţi, care a fost miner sau croitor şi care a făcut opoziţie, care nu era cu 7 mii de facultăţi, nu am văzut aduşi în discuţie oamenii simpli ai acelor vremuri care au fost fraţi de celulă cu (deja am să folosesc ghilimelele) "elitele". Poate doar doamna Hosu - Longin a introdus în documentarele domniei sale astfel de oameni, dar este singurul exemplu care îmi vine în minte acum. Atât. În 21 de ani de la Revoluţie doar o singură persoană a recunoscut public aportul oamenilor simpli. Haoleala generală pe care o afişează "elitele" momentului începe să ofere o senzaţie pe care o oferă evreii care îşi plâng victimele Holocaustului (la fel, indiscutabil acolo au fost nişte orori de nedescris şi care sunt imposibil de imaginat de un om normal la cap) şi care au ajuns să agreseze, să plictisească, să perimeze subiectul tocmai prin aducerea sa excesivă în atenţia publică mondială. Am înţeles, evreii au suferit enorm în anii fascismului şi ai nazismului, dar la fel au păţit şi ţiganii, şi persoanele cu dizabilităţi şi multe alte categorii deoameni. Ori, aceştia nu şi-au făcut monumente, nu au strigat an de an durerea (şi a lor este la fel de reală), nu au scris tomuri de memorii (utile de altfel) şi aşa mai departe. Nici oamenii simpli din Romînia nu sunt invitaţi nicăieri, nu sunt pomeniţi, nu sunt cinstiţi aşa cum sunt oamenii, părinţii sau rudele celor care au suferit în anii trecuţi şi care la venirea comuniştilor deţineau averi deloc de neglijat. Întrebarea mea la care nu am găsit un răspuns este cum şi-au realizat acei oameni averile? Undeva, la începuturi, au existat sau nu abuzuti, de genul că munceşte tu pe pământul meu iar eu nu îţi dau cât ne înţelegem, îşi dau numa ca să nu mori de foame să poţi veni şi anul viitor scalv la mine. O fi fost greşită istoria pe care am învăţat-o eu la şcoală, dar mă îndoiesc amarnic că toate averile s-au realizat cinstit. Pe blogul "elitistului" cineva îmi spunea că banii au adus progres, că oamenii se puteau instrui la universităţi de prestigiu din Europa pentru ca mai apoi să fie înghiţiţi în societatea românească. De acord, dar tatăl aluia, cum a făcut banii? Sunt false poveştile cu boieri pe care probabil că ni le-au povestit bunicii sau pe care le-am mai auzit pe la istorie? Iar dacă nu sunt false, unde e dreptatea? Pălmaşul, chiar dacă era inteligent, nu avea acces la educaţie pentru că trebuia să muncească zi lumină la boier. Romanul Moromeţii are după opinia mea un dram de adevăr. Şi atunci, de ce vedem numai "elite" care suferă, care se plâng cât de tare au suferit când i-au scos comuniştii din vilele lor? De ce ei aveau 14 case iar fermierul trebuia să trăiască în bojdeuci? Cum se face că la Canal au lucrat numai doctori, academicieni, artişti şi niciun miner, poliţai sau mai ştiu eu ce reprezentant al clasei de mijloc sau de jos? Dreptatea asta care este dată apriori numai celor care plâng zgomotos, mă face să cred că marea păcăleală la care asistăm este una care ţine, în care gândim aşa cum doresc unii sau alţii, în care nu se spune tot adevărul tocmai pentru că "ei" trebuie să fie cei plânşi, cei alinaţi, pentru că ei trebuie să îşi recapete clădirile în care probabil că mai funcţionează câte un spital, grădiniţă sau şcoală. Faptul că NUMAI ei sunt victimele ne face pe noi să dăm afară copiii fără a considera că asta este IARĂŞI o nedreptate. Mentalitatea de superior - inferior a unora nu s-a stins şi în anii aceştia chiar este pe o pantă ascendentă. Toate sluţiile sociale au câte o nedreptate, boierimea considerând că cei cu bani sunt automat superiori celorlalţi, comunismul că muncitorul este baza excluzând gânditorii, nazismul că există o rasă superioară bazată pe calităţile fizice şi aşa mai departe. Soluţia este simplă, ea este oferită de Dumnezeu în învăţăturile sale.