Ce nu mai există

Implicându-te în mai multe activități care au la bază dorința de face bine și de a aduce aportul la dezvoltarea României, încercând să ajuți comunitatea din care faci parte, încercând să nu stai pe margine și să comentezi ca gaițele ceea ce fac alții, ai toate șansele să ajungi într-un punct în care să te întrebi cu întreaga ființă dacă nu cumva greșești. Ajungi uneori atât de dezamăgit de justețea actului tău încât îți vine să renunți, ajungi atât de scârbit de unele întâmplări încât te gândești de ce să te murdărești într-o luptă în care e cam evident că vei pierde, ajungi în starea în care nimic nu ți se mai pare a avea efectul scontat. Deziluzia dintre ce gândeai și ce a ieșit, diferența dintre ce dorești să faci și ceea ce reușești efectiv să realizezi, pereții de care trebuie să te lovești pentru a obține ceva ce oricum nu se vede, trădarea, fuga din fața greutăților și toate aceste eșecuri fac din implicarea în viața activă a societății una indezirabilă pentru un tânăr al zilei de astăzi. Am văzut oameni de vârste apropiate cu a mea care fac politică, care s-au implicat cu bună credință în dorința lor de a face o Românie mai bună, care și-au sacrificat mult dintre elementele confortului nostru pentru a reuși să aducă suflul de proaspăt și progres de care dispun. Vi se pare că au reușit? Ca lider al unei comunități oamenii sunt îndreptățiți să îți ceară socoteală pentru eventuala situație neplăcută în care se află. Atunci când teoretic ai putere dar practic ceea ce spui nu contează foarte tare, când lumea știe că ești puternic iar tu ești de fapt legat de mâini, când legea este încălcată și nimeni nu pățește nimic, când una se vorbește și alta se scrie, în aceste momente așadar, îmi pun serios problema implicării în viața publică. Merită să îmi consum energia pentru cauze care nu vor avea șanse de reușită? Merit privirile aruncate de sus de oameni de calitate îndoielnică? Merit să îmi pun onoarea drept pavăză și la final să mă aleg cu pete și mai știu eu ce pe dânsa? Nu știu, dar mă gândesc că degeaba mă zbat. Răul e prea mare, zidul îmi pare înalt rău, recunoașterea socială este practic zero. Nu demult credeam că e bine să fi șef, că e bine să te implici și să aduci tot ce ai mai bun pentru a ajuta comunitatea din care faci parte să progreseze. Problema apare atunci când toți oamenii vor asta, când toți cred că ei au soluția ideală, că ceea ce cred ei este ceva bun și că ceea ce cred alții este mai puțin bun. Oare asta să fi fost și capcana în care am căzut și eu? Înclin să cred că da, din moment ce ceea ce am obținut nu a provocat nici mare progres (desigur, la o scară minusculă) și nici cu o mare satisfacție personală nu m-am ales. Ceea ce mă mai ține pentru moment în „joc” este un sfat pe care l-a oferit posterității Petre Țuțea: „în fața marilor evenimente istorice, omul este fie laș fie erou”. Erou nu sunt și nu am cum să devin vreodată, dar dacă acestea două ar fi singurele opțiuni în aceste timpuri, pe bune că lașitatea nu m-ar tenta foarte tare...