Azi mai mult decât în orice altă zi avem exemplul şi îndemnul să iertăm tot ceea ce este de iertat. Azi, lecţiile şi învăţăturile pe care ar trebui să ni le însuşim sunt sute, mii, sunt la îndemâna oricui. Iertăm aşa cum şi noi dorim să fim iertaţi, aşa ne învaţă zi de zi rugăciunea de căpătâi a creştinismului, Tatăl Nostru. Dacă Iisus şi-a ispăşit temporar viaţa Sa cu cuvintele "iartă-i Tată căci nu ştiu ce fac", aşa şi noi ar trebui să găsim astăzi - mai mult decât în orice altă zi - puterea de a ierta. Chiar şi la spovedit şi la împărtăşit când mergem, preotul ne cere să iertăm pe cei care ne-au greşit. Am văzut oameni distruşi pentru că nu au iertat, am văzut oameni care au avut mult mai mult de pierdut pentru că au ţinut trufia lor mai sus ca iertarea, oameni care s-au pierdut pe ei astfel. Am simţit uneori şi eu bucuria iertării, am trecut peste micile greşeli pe care eu credeam că ceilalţi le fac faţă de mine. Dar nu găsesc resursele să iert nişte oameni care au greşit mai mult (în opinia mea), care au oferit sufletului meu multă amărăciune şi tristeţe. Deşi mi-aş dori să găsesc fie şi o fărâmă din puterea Domnului atunci când era pe cruce, deşi mi-aş dori să şterg cu buretele - cum se zice - şi să merg mai departe cu bucurie, nu găsesc totuşi resursele de a face aşa ceva. Stau şi contemplu abulic tristeţea şi durerea, jurând-umi ură veşnică faţă de "greşiţii" mei. Nu doresc răzbunare, dreptate sau lumină (la ei... sau la mine...), ci doar ură neagră asupra acelor suflete care probabil că tot din trufia ce acum mă încearcă şi pe mine au zgâriat armonia ce părea a ne oferi grădina sa spre locuire veşnică. Ură. Atât doresc, a-mi putea permite, să îi urăsc din toţi rărunchii mei aşa cum ei mă urăsc pe mine. Oare cum au reuşit unii a-i ierta pe schingiuitorii lor când eu nu pot şterge un simplu "scuipat" sau o ocară zisă aiurea? Cum de au putut ei şi eu nu? Chiar dacă am încercat a mă minţi şi să îmi spun în barbă că i-am iertat, în sufletul meu de fapt nu i-am iertat. Nu. Nu am putut. Şi asta îmi face ca ura să fie foarte greu de suportat, căci pe de o parte este ura care este neagră pe sufletul meu iar pe de altă parte este incapacitatea mea de a ierta, incapacitatea de a respecta cuvântul lăsat moştenire de către Domnul, învăţătura sa simplă care m-ar putea duce la smerenie şi în cele din urmă la mântuire. Neputinţa mea de a-i înţelege pe aceşti oameni mă trage în jos acolo unde - cred eu, dar nu pot fi deloc obiectiv - stau aceşti oameni. Faptul că ei aruncă cu noroi iar eu nu le pot întoarce şi celălalt obraz mă aruncă în exact categoria lor, nu mă diferenţiază cu nimic întru lupta binelui, întru împlinirea poruncilor divine, întru mântuire. Dumnezeu l-a încercat pe Iov cu sute de cazne iar acesta, oricât de jos a căzut, a rămas credincios, s-a scuturat şi a slăvit în continuare pe Domnul. Să fie oare aceste încercări de milostenie pe care ar trebui să le fac (şi nu le fac) încercări pe care bunul Dumnezeu mi le trimite în a testa "bunătatea" mea (probabil că fiecare dintre noi considerăm despre sine că suntem buni şi că ceea ce facem este bun şi demn de urmat)? Care va fi oare soarta mea în ideea în care nu voi reuşi să iert pe anumiţi oameni de ceea ce au făcut greşit? Până la urmă nu mi-au omorât nimic, nu mi-au afectat viaţa, sănătatea, raţiunea. Doar că au stricat - eu zic că ei, ei zic că eu - armonia ce domnea odată, homeostazia - dacă mi este permisă paralela cu organismul viu - unor zile, luni, ani, din mândria şi orgoliul nostru s-a născut ura deşi există dovezi irefutabile că odată a domnit dragostea, armonia, voia bună şi zâmbetul. Atât au făcut.
Mic mai sunt. Mic de tot. Mic mic mic.
cred că prin simplul fapt că-ţi faci atâtea mustrări, că-ţi propui şi încerci atât de mult să ierţi tot, deja creşti...
RăspundețiȘtergere