Oamenii şi imaginea lor

Nu ştiu dacă v-aţi pus vreodată această întrebare, dar eu deseori mă întrebam cum sunt de fapt oamenii ăştia de tot apar pe la televizor sau pe la radio ca suflete, ca indivizi, ca individualităţi. Sunt ei valoroşi, sunt oameni la fel de buni şi la fel de oneşti cum încearcă să afişeze, sunt ei de încredere, oare ce fel de hibe au? Am constatat cu oarecare amarăciune că rareori oamenii de pe sticlă au ceva în comun cu oamenii de zi cu zi, că ceea ce vedem este o imagine care este mai mult sau mai puţin creată profesionist, care uneori dă o impresie bună despre o persoană de calitate îndoielnică. Am avut şansa de a-i vedea pe foarte mulţi dintre cei pe care îi vedem la tv, şi nu mare mi-a fost mirarea când am constatat că unii nu sunt demni nici măcar să îmi cureţe pantofii dacă i-aş întîlni în alte ocazii - nu că aş fi genul de om care apelează la alţii pentru această activitate. Mizeria morală de nedescris ce-i caracerizează pe unii dintre ei, nici măcar nu merită pomenită aici, dar e clar că omul de la tv nu este totuna cu omul de la poarta unei televiziuni. Desigur, nu toţi sunt aşa, există şi caractere deosebite, oameni de la care un puşti ar avea de învăţat foarte multe, (inclusiv eu am primit lecţii de viaţă foarte profunde) oameni care sunt de o eleganţă şi bun gust rarisim, dar sunt destul de puţini dacă ar fi să fac o raportare numai la numărul celor care vizitează o televiziune. Nu am înţeles niciodată de ce egalitatea este diferită în funcţie de cine este persoana la care se face raportarea, nu am înţeles de ce fie nu sunt la fel de mizerabili şi la tv sau de ce nu sunt la fel de amabili şi la poartă - de exemplu. Probabil că se doreşte ca cineva să dea bani pe produsele (uneori de o calitate îndoielnică) lor de media şi astfel au ascultat sfatul de marketing al unuia sau altuia, cum că mitocănia nu vinde, ci doar bunul simţ. Sincer îmi este o reală milă de oamenii de rahat pe care i-am întâlnit şi care pozau în mari valori şi în îndrumători de vază ai neamului în derivă. Cunosc atât de multe dedesubturi şi atât de multe nedreptăţi, încât pentru mine lumea de pe sticlă nu este deseori la fel de frumoasă ca a unuia care este un simplu spectator al spectacolului tv, oferit de tot mai multe televiziuni în ultimul timp. Sunt momente în care îmi vine să o citez pe soţia pastorului Wurmbrandt, care spunea într-o ediţie a Memorialului Durerii că la un moment dat îi mulţumea lui Dumnezeu că ea este cea schingiuită şi umilită, ci nu cea care schingiuieşte şi umileşte. Mai bine să fiu eu ăla umilitul decât cel care umileşte, foarte faină învăţătura doamnei Wurmbrandt.