Sună foarte profund titlul ăsta, nu cred că postarea se va ridica la nivelul cerut de titlu. Mă gândeam mai zilele astea la ceea ce este cu adevărat esenţa vieţii, la ce contează cel mai mult în viaţă. La mine sexul fiind o dominantă, eram dispus la un moment dat să cred că sexul este esenţa vieţii. Până la urmă, noi bărbaţii umblăm la nesfârşit în a găsi femeia care să fie considerată aleasa noastră, căutăm ca disperaţii - deşi nu recunoaştem deloc asta - să fim iubiţi şi adoraţi de doamne, suntem nişte vânători înăscuţi de frumuseţe şi deseori găsim că femeia x sau y pe care o întâlnim este întruchiparea frumuseţii perfecte. Veşnic în căutarea itemilor admiraiei noastre, unii (sau cei mai mulţi) aflaţi în imposibilitatea de a se stabili la o singură femeie, în imposibilitatea de a face dragoste numai cu ea, frumoasa inimii sale. De regulă, atunci când prin faţa noastră trece o femeie cu adevărat frumoasă, noi bărbaţii facem tot felul de comentarii admirative care la unii cuprinde şi exprimarea unor dorinţe primare. Femeile dau milioane de lei pe produse de cosmetică. Odată mă gândeam cam câte chestii de tot felul îşi cumpără o doamnă, ţelul final fiind acela de a ne stârni nouă, bărbaţilor, comentariile despre care vorbeam mai sus. Totuşi, aceasta nu este esenţa vieţii, căci acestea toate se întâmplă mai degrabă în tinereţe, puţine dintre aceste caracteristici găsindu-se la persoanele care au acumulat destulă experienţă de viaţă pentru a nu se mai manifesta zgomotos la trecrea unei zâne sa pentru a nu mai pune 2 tone de maclavais pe faţă. Atunci care să fie esenţa vieţii? Să fi numărul unu. Ar putea fi şi asta, doar că la o privire mai atentă a problematicii constatăm că pot apărea şi elemente retrograde. Hitler de exemplu considera că sunt 2 feluri de oameni, cei din rasa superioară şi ceilalţi, care nu au capacitatea de a ajunge vreodată la performanţele primilor. Spuneau ei că dacă nu poţi să fi numărul 1, facem un bine omenirii şi te ucidem. Tu trebuie să piei pentru că aşa este bine, pentru că nu ai capacitatea de a deveni vreodată numărul 1. Aşadar, doar dacă eşti nazist sau satanist poţi considera că esenţa vieţii este să fi numărul 1... Hitler nu avea dreptate. Nu este totul a fi sau a deveni numarul 1 în orice. Erori imense s-au comis şi sunt sigur că se comit şi astăzi din partea unor oameni care sunt consideraţi numărul 1. Academicienii dau asigurări în scris că lucrurile stau aşa cum ne spun ei. După ce a apărut locomotiva cu aburi, ei au dat în scris că la viteza de 80 km/h corpul uman sucombă. Sau, după lungi şi minuţioase cercetări, ei au dat în scris că un corp mai greu ca aerul nu poate zbura. Şi aşa mai departe. Deci, a fi numărul 1, a fi în frunte, a fi lider nu este întotdeauna ceea ce pare la prima vedere. Mai mult, asta se dovedeşte că nu este deloc esenţa vieţii. Deci, sexul nu este esenţa vieţii, a fi numărul 1 nu este. Ce sa fie oare? Eu cred că esenţa vieţii este a te educa şi a te lăsa educat în virtutea învăţăturilor Bibliei, ale lui Dumnezeu. Sunt universal valabile şi au aceeaşi actualitate acum ca şi în urmă cu 2.000 de ani. A învăţa să întorci şi celălalt obraz atunci când cineva îţi dă o palmă, a învţa să asculţi, să faci numai bine, să iubeşti pe semenul tău de ca şi cum el ţi-ar fi frate, a te abţine de la a judeca oamenii şi a-i condamna pentru fapte similare cu cele pe care le faci tu, a sta calm, a contempla măreţia lui Dumnezeu sunt de departe performanţe pe care nu oricine le poate înfăptui şi care sunt gesturi universal valabile în orice perioadă a vieţii, în orice parte a lumii, în orice circumstanţe. A face bine aiurea, fără a invoca numele Domnului este în van. Căci la greu, Dumnezeu este cel care te poate ajuta să te întăreşti, cel care îţi poate da speranţă, te poate ajuta şi îţi dă acea stare feerică pe care au trăit-o foarte mulţi oameni prin închisorile comuniste. Valeriu Gafencu era atât de fericit încât faptul că era foarte bolnav, că era închis pe nedrept şi torturat zilnic. Ei doar cu bunătatea, doar cu întrajutorarea, cu iubirea simplă, nu rezistau astfel în nevoile ce le degradau fiinţa, doar Dumnezeu singurul i-a întărit şi i-a sfinţit, i-a ajutat să treacă peste tot, să nu îşi piardă minţile, raţiunea şi totul. Cei necredincioşi au pierit, deşi şi ei erau ţinta bunăvoinţei celor din închisori. Nouă, celor care trăim cu computer, hrană îndestulătoare, dragoste şi tot ceea ce ne stă la îndemînă pentru a ne declara fericiţi, nouă ăstora nu ne este dat să trăim fericirea pe care au trăit-o oameni care nu aveau nimic din toate astea ci doar faptele bune, într-ajutorarea, compasiunea, solidaritatea şi toate virtuţile pe care Dumnezeu ne învaţă să le adoptăm ca şi sistemde valori.
Aşadar, esenţa vieţii constă în aceea în a vieţui în sistemul de valori impus de Dumnezeu.
